luni, 25 septembrie 2017

Fără plecarea-ți plecare

Ai gând să pleci şi crezi că ai şi unde,
Ba chiar şi planuri te visezi că faci,
Însă îţi este greu să te împaci
Cu adevărul care-l vrei ascunde.

Mizezi pe doar un petic de idee,
Născut din simpla umbră de ecou,
Al unui pas ce, dându-se ca nou,
Îţi confiinţeşte rolul de femeie.

Pui cap la cap, motivele, în grabă
Voind nehotărârea să-ţi convingi,
Dar simţi că-n focul luptelor te-ncingi,
Că tot mereu te iei cu altă treabă.

Şi iarăși uiţi, şi iar ţi-aduci aminte,
Şi iar încerci să te gândeşti că pleci,
Vezi roua cum se-ngheaţă pe poteci,
Când cauţi să pui scopul înainte.

Te văd visând, te văd că-ţi este teamă,
Şi tocmai teama-ţi spune să rămâi,
Să vezi că-nţepătura din călcâi,
Spre amăgire încă te mai cheamă.

Te tot privesc, nu vreau nimic a-ţi spune,
Ştiu, te grăbeşti, dar tot mai vrei să stai,
Îţi este clar că vrei să mi te dai
Într-un normal al viselor comune.

Ascult, fără convingeri, cum dai veste,
Şi spui că îţi e gândul pregătit,
Dar îţi urez, în taină, bun venit,
În lumea mea şi într-a ta poveste.

Ai gând să pleci dar ştiu că nu ai unde,
Visele-ţi spun, real, ce vrei să faci,
Direct, sau indirect, îţi spun că-mi placi
Şi-ţi simt, deja, dorinţele profunde...

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Complicități printre trădări

Înfipt adânc, rămas de undeva,
Din multul văz sau din din preamultu-mi umblet,
Ori altceva, uitat, din viața mea,
Ceva mă doare, ca un spin în suflet.

Când, iarna, ştiu devreme înserarea,
Mă rătăcesc prin timp şi amintiri,
Aflând, mirat, că am trăit trădarea
Cuprins de febra marii ispitiri.

Cu fiecare frunză ce sfârşeşte
Pe caldarâmul ce, şi el, e trist,
Concretizez că timpul o opreşte
Din optimismul ei prea fantezist.

Pe-un ţărm de cer, o rază de lumină,
Se conturează vag şi incomod,
Şi-n umbra ei mă văd, împins de vină,
Ratând mereu urcări pe eşafod.

Vântul îmi fură, neştiut, răbdarea
Şi gându-mi face pasul înapoi,
N-aş vrea să ştiu ce gust are trădarea,
Nici bălăcirea într-al ei noroi.

Mi-e dor de-o toamnă ca s-o am complice,
Când fructu-i vreau, oricât mi-ar fi oprit,
Şi să devin, aşa cum mi se zice,
Nebunul ce trăieşte fericit.

În frunze moi, păstrând parfum de vară,
Găsesc esenţa primelor chemări
Ce le-am purtat ca pe o grea povară
În preumblări spre-ndepărtate zări.

Dar clar nu-mi e ce-nseamnă separarea,
Când adevărul nu e de ascuns,
Aşa cum nu mi-e clar de ce trădarea
E, faptei bune, un absurd răspuns.

E toamna caldă, parcă-i încă vară,
În vii puţini sunt strugurii necopţi,
Durerii-i spun că-i timpul să dispară
Lăsând cortina ploii peste nopţi.

luni, 11 septembrie 2017

Destin, pereche sau blestem

Iubito, vin castanii să ne certe
Că toamnei, iată, ne lăsăm pe noi,
Şi gândurile parcă-s prea inerte,
Mult meditând la mersul înapoi.

Miroase chiar a iarnă înserarea
Când orele, cu neglijenţă, curg,
Şi ne privim, forţându-ne mirarea,
Că noapte-ncepe printr-un lung amurg.

Miraţi, pe drept, de marea amăgire
Pe care, ignoranţi, o construim,
Ne-arată cât de grea e o-mpărţire
Când sufletul e tot ce împărţim.

Şi dă cu rest această socoteală
Iar anii trec, oricât i-am ignorat,
Tot căutând cu aprigă-ndrăzneală
Ceva ce, mai mereu, lăsam uitat.

În toamna-aceasta, gri, cu nori de piatră,
Şi nopţi plângând pe-aleile pustii,
Când abia se aud cum câinii latră,
Doar tu mai ştii pe unde întârzii.

Ai porţi închise, geamuri ferecate,
Şi drumuri ce-şi au umbre prin noroi,
Nici zorii nu-i prea vezi să se arate,
Dar vezi în juru-ţi groapa de gunoi.

E loc, acum, de orice întâmplare,
În nici un fel nu ştiu să mă mai tem,
Sunt gata, cu deplină acceptare,
Să-ţi fiu destin, pereche sau blestem.

marți, 5 septembrie 2017

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.