luni, 29 mai 2017

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

duminică, 28 mai 2017

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

vineri, 19 mai 2017

Vrajă de plajă

De mult îmi spui că, noaptea, vrei, pe plajă,
Să ne-ngropăm, iubindu-ne-n nisip,
Şi, răcoriţi de mare cu-a ei vrajă,
Să dăm uitării orişice tertip.

Şi-ai vrea să stai, sub umbra-mi, toată goală,
Când luna plină nu se va grăbi
Să dea unui Luceafăr socoteală
Că zăboveşte mult a ne privi.

La fel de mult, în plină zi cu soare,
Pe ţărm de mare-ai vrea să mă surprinzi,
Când vântul te sărută pe picioare,
Şi tu-ntre ele vrei să mă cuprinzi.

Să-ţi îmblânzesc, cu tot ce pot, fiinţa
Stingând încet al pântecului foc
Şi să-ţi subjug, în mod subtil, dorinţa,
Intrând profund într-al trăirii joc.

Dezlegi, cu îndrăzneală, şnurul bluzei,
Voind să cred că e fără motiv,
Cu degetu-mi trasezi conturul buzei
Şi-apoi mă-ntrebi de ce-s prea emotiv...

Mizând pe toată-ţi pura fantezie,
Nici unde n-am, nici cum să mă retrag,
Deşi te-acuz de-o mare erezie,
Îţi caut leac, asemeni unui mag.

Voalul fin alunecă pe piele,
Nici sânii coborârea nu-i opresc,
În ochi îţi văd cum ploile de stele
Se-aprind, şi ard, şi foc ceresc vestesc.

Să mergem dar, să înnoptăm pe plajă,
Pecetluind, cu forma-ţi pe nisip,
Ideea ce ne stă, mereu, de strajă,
Şi faptei îi dă formă, îi dă chip...

joi, 18 mai 2017

Veștminte prin culoare

Nu ştiu dacă te mai vezi frumoasă,
Vreau să cred că totuşi îţi doreşti...
Orice-ar fi să spui, deloc nu-mi pasă,
Eu îţi spun mai simplu... asta eşti!

Şi aş vrea să îţi aduci aminte,
Că-n lumina albă sunt culori
Ce te-mbracă grabnic în veştminte
De cum dau s-apară primii zori.

Nu îmi pasă ce îţi pui pe tine,
Hainele, să văd, nu mă opresc,
Nici nu spun că-ţi şade cumva bine,
Totdeauna goală te doresc.

Ţi-am cerut, îţi cer, şi îţi voi cere,
Să renunţi oglinda să priveşti,
Ea mereu îţi face pe plăcere,
Şi tu vezi ce vrei, nicicând cum eşti.

Că mă-nşel n-ai să mă poţi convinge,
Cum nu pot dorinţa să-mi reneg,
E de-ajuns doar să te vreau atinge
Şi mă simt puternic şi întreg.

Nu-ţi aduc noian de argumente,
Nici nu pun accente în exces,
Dar eu văd realele amprente
Şi-nţeleg doar ce-i cu înţeles.

Hainele, pe tine, prind culoare,
Timpul trece, tu întinereşti,
Şi deloc nu-mi este cu mirare...
Tu te vezi cât de frumoasă eşti?...

miercuri, 17 mai 2017

Cutume de drept

Cuvântul s-a deschis, e-acum idee,
N-am cum, pe drum fiind, să-l mai opresc,
Focu-i aprins, chiar de-l vedem scânteie,
În el curând, vom arde noi, firesc.

Dintr-o-ntâmplare m-am pornit a scrie
Ceea ce-am vrut a nu îţi fi ştiut,
Ca niciodată să nu-mi spun, eu, mie,
Că doar atât, puţinul, s-a putut.

Gândindu-mă la speţe şi cutume,
La neştiune sacţiuni de drept,
Am început stângaci s-aduc în lume
Tocmai ceva ce greu îmi e s-accept.

Cum să accept că timpul se tot trece,
Şi-n trecere ne prinde şi noi,
Şi poate va veni o iarnă rece,
Ori toamna va fi doldora de ploi?

Cum să accept non-sensul ce ne-mparte
În ceea ce, ca oameni nu suntem,
Şi, prin urmare, încă ne desparte,
Iar noi chiar credem că atât putem?

Cum să accept că nu suntem aproape
Deşi luptăm la fel, pe-acelaşi front,
Dar neuniţi, pot unii să ne-ngroape,
Sau îngusta realul orizont?

Cuvânt e o poartă larg deschisă,
Spre vremea care-i dată a veni,
Oricât, acum, se-arată ca prescrisă,
Şi-atât, şi doar atât, mai poate fi.

Va fi să fie totul o-ntâmplare
Fără de semnul drumului gândit,
Ca să ne ştim, cu patos şi mirare,
Mergând un drum cu paşi de neoprit.

Prin derogări bazate pe cutume,
Vom fi-n particulari subiect de drept,
Îndemeind, prin noi, o nouă lume,
Redând iubirii rostul de precept.

duminică, 14 mai 2017

La margine de noapte și de lume

De-ar fi să am o margine de noapte,
În care să ne fim doar noi cu noi,
Pe gând n-aş sta, nici domoli prin fapte,
Nu te-ai uita o clipă înapoi.

Trecând de seara fără de cuvinte,
În care să mă vrei pornit la drum,
Îţi vor veni refuzurile-n minte
Şi focul ce-a ajuns, degeaba, scrum.

Gândindu-te de vremea nu-i trecută,
Ai vrea să-ţi fiu, degrabă, clar răspuns,
Şi-ai să m-aştepţi, lăsându-te, tăcută
Ca să-mi vorbeşti ştiindu-mă ajuns.

Însă ajuns, n-aş sta în așteptare,
Ţi-aş spune că-mi e gândul tot la mers,
Ca să trăim a vieţii întâmplare.
Într-un mai mic sau mare univers.

Aşa, luând firească hotărâre,
Ne vom lăsa seduşi de pasu-n doi,
Şi-o vom porni pe drum de coborâre,
Urcând pe vârf de munte mai apoi.

Şi chiar acolo-n marginea de lume,
Când par a se ivi întâii zori,
Să te învăţ să-mi spui, firesc, pe nume,
De adevăr fiind întregitori.

Acolo să se-nfrângă-mpotrivirea
Refuzului de-a crede în simţiri,
Ca să-ţi doreşti cu rod bogat menirea
Întru firescul marii-ţi împliniri.

În marginea de noapte şi de lume,
Ne vom găsi s-ajungem în curând,
Gândul de-acum voi-va să ne-ndrume,
Voi-se-va ca faptă-n primul rând.

luni, 8 mai 2017

Scântei de ploi și vânt

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi eşti prima femeie
Căreia ani de versuri îi închin.

Firesc că văd, sub bluza ta subţire,
Sânii-ţi ce dor, învolburaţi de dor,
Şi chiar că-i ştiu, rămân încă-n uimire,
Dorul de ei cât e de-apăsător.

Şi mi-aş dori să fiu un strop de ploaie,
Să mă cobor, oprindu-mă pe ei,
Ca răcorindu-i de aşa văpaie
La rândul meu să-i mângâi cu scântei.

Iar vântul parcă nasturii-ţi descheie,
Fără-a avea al tău consimţământ,
Şi-mi spune că nu-i lacăt fără cheie,
Făcându-mă-a mă vrea un fir de vânt.

Boare de vânt, în zi, pe la amiază
Coapsa să-ţi mângâi, mi-aş dori a fi,
Să simt cum sub suflarea mea vibrează,
Dându-și motiv de-a nu se-mpotrivi.

Mai mult decât atât, vreau să se poată,
Noaptea să fiu un aprig meteor,
Să te privesc când fi-vei goală, toată,
Şi, chiar în pat, la tine, să cobor.

Ajuns acolo, fără ezitare,
În cel ce sunt, real, să mă transform,
Ca tot ceea ce-i mic să fie mare,
Aşa cum e și dorul meu, enorm.

Să-mi fii, în mod normal, capitulardă,
Sânii-ţi strivindu-i fără să aştept,
Găsind în pântec foc ce vrea să ardă,
Avându-şi chiar al Cerului accept.

Cuvântul tău îmi e temeinicia
De-a mă-ngropa-n profundu-ţi paradis
Trăind până-n esenţe bucuria
Ca cel ce-ţi sunt, pe viitor, promis.