sâmbătă, 29 aprilie 2017

Efemer, invers

Nu-ţi spun direct nimic... Îţi scriu un vers,
Cu tot ce e firesc, cândva să fie,
Cu doar noi doi, un pat şi fantezie,
În efemerul nostru univers.

Din pluralismul unui fapt banal,
La cea dintâi, pe stradă, întâlnire,
Predestinatei clipe de iubire,
Se va zări motiv perfect real.

Acum, îţi spui, că altcuiva vorbesc,
În nici un fel nu crezi a se-ntâmpla,
Sau va rămâne doar o vorbă-a mea,
Neacceptând un fapt deloc firesc.

Dar ţie ţi-am vorbit, şi ţi-am tot spus,
Să fii fără zăbavă pregătită
Pentru a da-n vileag orice ispită,
Ştiindu-i adevărul contrapus.

Contrar a tot ce pare gând mărunt,
La care mulţi vor face referire,
Vei înzidi povestea de iubire
În nemurirea unui amănunt.

Suprapunând pornirea cu un vis,
Şi nopţi din îndelunga-ţi căutare,
Găsi-vei vieţii sensul ce şi-l are,
Uitând să-ţi spui că faci un compromis.

Lăsând trăirii rol şi rost divin,
Lăsa-vei viaţa într-a ei justeţe,
Să-ţi ai din tinereţe-n bătrâneţe,
Motivul nemuririi-n sens deplin.

Iar eu sedus de cel din urmă rol,
De-a releva ce-i rău şi ce e bine,
Mă voi deda speranţei că în tine
Scăpat voi fi de-al gândului pârjol.

Ţi-am spus acum direct, privind invers,
Cum în destine, reveniri vom face,
Când adevărul clipei chiar ne place,
Şi este pas în bunul vieţii mers.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Cedări răbdării

Nervii mi-i simt că-ncep să îmi cedeze,
Încorsetaţi de-al timpului tipar,
Şi obligați mereu să recreeze,
Repere risipirii în zadar.

Mi-am dat acestei lumi întreaga forţă,
Mi-am pus, cu tot ce sunt, în slujba ei,
Şi-am acceptat să ard precum o torţă,
Chiar renunţând la gânduri şi idei.

Am vrut să-i fac pe plac, ştiind că-i place
Să nege că ea însăşi e-n război,
Deşi pe mine m-am lipsit de pace,
Negându-mi omeneştile nevoi.

I-am acceptat lipsirea de lumină,
Să-mi fie foame şi să-mi fie frig,
Considerând că sunt doar eu de vină,
Că-n contra ei n-am dreptul să instig.

Contrat de fapte, prea fără motive,
Mi-am ordonat să nu le contrazic,
I-am acceptat principii concesive,
Dar n-am putut de vis să mă dezic.

Visul mi-a fost chiar ea, eliberată
De silnicia oamenilor mici,
Prin care e mereu îndatorată
Şi strânsă-n chingi de ancestrale frici.

Darea în plată nu-mi-e în putinţă,
Ca gest de cuget săvârşit onest
Recunoscând prea marea-mi neputinţă
De a mă şti părtaş la un incest.

Sunt conştient că nu mai am scăpare,
Şi cum altceva nu mai pot să fac,
Mă-nvăţ deja să am mai mult răbdare,
Şi-aştept să se sfârşească acest veac.

Iar dacă nervii mei or să cedeze,
Încorsetaţi de tot ce am să văd,
Urca-voi, luptător, pe metereze,
Ca lumea să nu piară în prăpăd.

vineri, 21 aprilie 2017

Ciudat acut

Am rupt din calendare file vechi
Tot căutând un mimin amănunt,
Grupând idei şi fapte în perechi,
Ca nu cumva să pierd ceva mărunt.

Încă aş vrea, de s-ar putea, să zbor,
În nopţi cu întuneric plin de ploi,
Ieşind dintr-al speranţelor decor,
Să uit de-acest nimicitor război.

Mi-e dor de toate câte, ştiu, vor fi,
De-a mă-mbăta cu elixir divin,
Mi-e dor de graba ce mi-o voi opri,
Ca spre mai mult s-ajung prin mai puţin.

Cum adevăru-i mai presus de vis,
Nu caut echilibrul instabil,
Nu vreau nici eu să fiu un compromis,
Nici amăgiri cu conţinut fragil.

Printre tăceri, dorinţe şi tristeţi,
Rememorând, găsesc real motiv,
Al existenţei în mai multe vieţi
Şi-al unui rost concret, definitiv.

Noaptea-mi întoarce mari idei pe dos,
Dându-le fond subtil, nu fard,
Punându-mă să merg, firesc, pe jos,
Avându-mi crucea drept, măreţ, stindard.

Mi-e dor de tot ce nu s-a întâmplat,
Şi pare că revine, din trecut,
Mi-e dor acut şi, într-un fel, ciudat,
Mi-dor de tot ce-mi e necunoscut.

Dar adevărul e că-mi este dor
De clipele momentului prezent,
De adevăr, de fapte, de decor,
Mi-e dor acut, statornic şi urgent.

miercuri, 19 aprilie 2017

Și alceva, probabil...

Aşa, probabil, mi-a fost scris în soartă,
De-aceea n-am motiv să o regret,
Să tot deschid mereu o poartă
Ce-n nas, mi se închide-ncet... încet.

M-am confruntat de multe ori cu moartea
Când pasu-n loc nu şi-l vroia opri,
Şi-mi tot spunea că teminată-i cartea,
Voindu-mi-se crez de zi cu zi.

Mereu i-am spus că nu i-am scris postfaţa,
Că dat îmi e s-o scriu aşa, încet,
Dar, vai, cât de penibilă mi-e viaţa,
Altceva-s eu, dar alţii-mi spun poet.

Nu ştiu cum pot avea atâtea-n mine,
Parcă din vremea marilor atlanţi,
Dar încă mi le-ascund printre ruine,
Aşa cum alţii ascundeau talanţi.

Într-un cândva va fi să le găsească
Un personaj cu mult mai univoc,
Ce ancorat în lumea omenească
Se va-ntreba cum de n-am ars în foc.

Acum accept că eu fac paşi spre moarte,
Sfidându-mi gândul de a sta s-aştept,
Ori de a merge, totuşi, mai departe
Uzând de dreptul de a-mi fi precept.

Frumoasă-i tragedia zdrobitoare
În care cei fără odihnă mor,
Ducând-şi suferinţa pe picioare,
Purtând o crucea care nu-i a lor.

Dar lumea n-are timp nici de a-şi spune
Motivul crucii ei de zi cu zi,
Aşa că eu doar sper că o minune
O poate, din mult somnul ei, trezi.

Aşa mi-a fost, probabil, scris în soartă,
Să fiu cel care viaţa nu-mi regret,
Ori să deschid, murind, încă o poartă,
Lăsându-i lumii titlul de poet.

miercuri, 12 aprilie 2017

Conformare cu tăcerea

Ajuns-am chiar şi eu la renunţare,
Şi că e vremea să încep să tac,
Frica de luptă-i mare, tot mai mare,
E chiar o boală care n-are leac.

Se-adună tot mai multă-nvăţătură,
Şi-s tot mai multe puse pe tapet,
Îndemnuri spre iubire, ori spre ură,
În numele unui normal concret.

Cei ce-s nepricepuţi le ştiu pe toate,
Că sunt cu totul pricepuţi la lins,
Ne dau cartele pentru libertate,
Să stingă foc ce n-ar putea fi stins.

Viaţa e grea, şi tot mai grea, în ţară,
Eu vieţuiesc, dar nu ştiu cât exist,
Omul ce sunt vreau, cumva, să dispară,
În anonimatul conformist.

Cu mare grabă chiar, îmi vreau plecarea,
De pretutindeni vreau să fiu exclus,
Răspunsului să-i fiu doar întrebarea
Ce-şi are conţinutul juxtapus.

Inteligenţa ţării se tot vinde
Cu mult prea mult sub cel mai jalnic preţ,
Să aibă noii-mbogăţiţi merinde
Şi luxul lor să fie mai măreţ.

Pot înţelege orişice greşeală,
Dar nu pot fi acestei lumi fidel,
Când mulţi cu lacrimi de săraci se spală
Şi-apoi se şterg cu falduri de drapel.

Se cam întâmplă multe deodată,
Şi viaţa-i doar o zbatere-n zadar,
Sunt omorâţi cei ce şi-o vor curată,
Ori chinuiţi de cei cu zel barbar.

Mă simt ridicol, stăpânit de teamă,
Tot apărând principii par suspect,
Nici cei loviţi nu mă mai iau în seamă,
Par speciei umane un defect.

Nu se mai poate, trec în bătrâneţe,
De mine încă nu ştiu să profit,
Îi tot învăţ pe cei ce-or să mă-nveţe,
Înspre final, cum trebuia trăit.

Din tot ce-am spus, nimic nu pot nega,
Doar am să tac tot ce-aş avea de spus,
Voi fi rebel mereu în sinea mea,
Dar pentru toţi un conformist supus.

Iertare-mi cer, dar asta e urmarea
Acestui timp cu rost mai mult fictiv,
Vă dau, nu vestea, ci asigurarea
Că am să tac, chiar şi fără motiv.

Urcaţi-vă în ranguri, în avere,
Să vă turnaţi, la urmă, reciproc,
Lichele să aduceţi la putere,
Ca mercenarii, ţării să-i daţi foc.

Nu-i pierdere un om, nici nu contează,
E doar un număr la recensământ,
Îmi arde mintea, noaptea toată, trează,
Când văd un hoţ slăvit ca şi un sfânt.

Mereu sunt tracasat, mereu în priză,
Mă strigă suferinţa tuturor,
Nu cred că lumea va ieşi din criză,
Aştept, ca la sfârşit de veac, să mor.